povestea mea

Prietenă cu anxietatea

M-am ridicat la marginea patului încercând să-mi recapăt răsuflarea. Simțeam că aerul din cameră se împuținează, de parcă l-ar fi scos cineva cu forța. Dacă aș fi sărit coarda de o sută de ori, ar fi avut sens să respir atât de greu, însă cu un moment mai devreme priveam în gol la televizor, încercând să adorm.

Parcă o mână invizibilă mi-a învârtit cheița de la spate, pentru că am simțit în corp un val de energie care m-a împins să mă plimb prin cameră. Făceam ture, când la geam, când la ușă și iar, din nou, la geam, dar nu găseam direcția în care mă îndrepta inima. Bătea atât de tare încât eram sigură că vrea să iasă din piept, să mă părăsească.

Eram sigură că fac infarct și am să mor.

Cafea nu băusem, și nici Cola. Mă tot gândeam la ce se petrecea cu mine. Butonam telecomanda, sperând să găsesc ceva care să mă liniștească. Trecut deja fiind de miezul nopții, filmele proaste, emisiunile în reluare și reclamele nu m-au ajutat cu nimic.

Am avut un gând să sun la 112, dar am renunțat repede la el. Mi-am dorit apoi să-mi sun colega de apartament, care mă lăsase singură în acea noapte. Dar era târziu și n-am vrut să o deranjez.

Un foc mocnea din piept, trupul mi se înfierbânta și respirăm din ce în ce mai greu. Corpul meu avea impresia că alerg un maraton, deși eram în pijamale, mă plimbam agitată prin casă și îmi scuturăm mâinile ca un pistolar din vestul sălbatic. 

Nu știu ce mă speria mai tare: să mor sau să sun la ambulanță. Priveam în gol, ba la televizor, ba pe pereți, ba la telefon. Nu știam la cine să apelez pentru ajutor, nu știam cum să sting focul ce mă ardea pe interior. Mă simțeam pierdută, confuză și neajutorată.

Din lipsă de opțiuni, am sunat într-un final la Salvare. Locuind la periferia Bucureștiului, nu s-a grăbit nimeni să mă salveze din acel infern. Secundele păreau minute, iar minutele treceau ca orele. Ambulanța a ajuns după 40 de minute, timp în care reușisem deja să mă liniștesc. Faptul că am cerut ajutor și speranța că cineva va avea grijă de mine, a făcut cumva ca pericolul să se disipeze și să dispară. 

Le-am povestit medicilor ce s-a întâmplat, mi-au dat un Extraveral și m-au trimis la somn. Așa a început totul…

Au trecut 6 ani de atunci, timp în care am simțit de mai multe ori că am să mor. La metrou, la ieșirile în oraș, noaptea, în pat, lângă iubitul meu. Mă trezeam brusc, în întuneric, cu inima lovindu-mă agresiv de sub coaste. Eram speriată, dar nu voiam să-l trezesc. Nu doream să fiu o povară.

Așa că, sufeream în tăcere și plângeam în surdină, până când durerea dispărea. De cele mai multe ori însă, eram atât de disperată încât îi stricam somnul pentru că nu știam ce să mai fac. Bafta mea a fost că împărțeam patul cu un bărbat calm, răbdător, care știa cum să mă liniștească. Chiar dacă mă făcea să mă simt mai bine, nu mi-am dat voie să abuzez de el, așa că am căutat soluții.

Din păcate, nu am căutat direct la sursă, ci doar să tratez simptomele. 

Fiecare zgomot care mă trezea noaptea, îmi provoca o stare de teamă. Îmi era frică să nu mă apuce iar transpirațiile, palpitațiile și groaza. Deși nu mă durea nimic, îmi induceam singura panica. Așa că am început să dorm cu dopuri în urechi, devenind astfel dependentă de ele.

Liniștea deplină pe care mi-o ofereau urechile înfundate, îmi dădea siguranța că voi dormi relaxată și că mă voi trezi odihnită. Fără dopuri însă, mă chinuiam să adorm, dormeam prost și mă trezeam epuizată. Eram sigură că e ceva în neregulă cu mine, și de teamă să nu fac infarct, am început să fac toate analizele medicale posibile.

Mihaela Barna, prietena cu anxietatea

Doctorii nu m-au putut ajuta. Băgam în mine câte 5 pastile pe zi, ca un om bolnav. Am dormit înfășurată în cabluri și dispozitive, pentru că nimeni nu credea că e ceva în neregulă cu mine. Analizele ieșeau bune însă eu sufeream de moarte și îmi era teamă pentru viața mea.

Îmi aduc și acum aminte cum în cabinetul ei atipic de mare, doctorița cu ochelarii mari și pătrați mi-a zis din spatele biroului alb ce semăna cu o catedră: 

“Nu mai ai de ce să vii. Toate analizele sunt bune, nu mai avem ce să investigăm.”

Eu steam cuminte pe scaunul tare și rece, cu mâinile între picioare, pendulând între exasperare și neajutorare.

M-am hotărât atunci să fac mai mult decât să tratez simptomele. Doctorii m-au dezamăgit, dopurile de urechi erau inconfortabile și mă săturasem să trăiesc cu frică. Nu mai voiam să chem ambulanța în miez de noapte, nu voiam să fiu o povară pentru iubitul meu. Fericirea era un vis îndepărtat. Îmi doream să fiu normală din nou.

De la cap se împute peștele

Așa zice o vorbă. Nu era de vină trupul meu firav de 50 de kilograme, psihologul mi-a zis că e de la cap. Am făcut câteva vizite terapeutului, și deși întâlnirile au fost plăcute, suferința mea a rămas aceeași. Am fost din nou dezamăgită de medici, însă începusem să înțeleg unde trebuie să caut ajutor.

Am găsit vindecarea într-o sală imensă, cu pereți galbeni și înalți, cu multe scaune aranjate pe rânduri și coloane. Alături de 300 de oameni suferinzi, fiecare cu durerea lui, am participat la un program de rescriere a hărții emoționale. Până atunci nu îmi dădeam seama câți oameni sufereau în tăcere, la fel ca mine sau chiar mai mult. 

Am avut nevoie de numai trei zile ca să simt cum devin mai ușoară. Fără să-mi dau seama, căram după mine un bagaj atât de plin și de greu, încât nu-l mai puteam duce. Atunci a început să aibă sens, pentru prima dată, de ce corpul meu reacționa așa. Zi de zi, oră de oră, îl obligam la muncă silnică de cărăuș.

Bagaj emotional

Acel sfârșit de săptămână a fost unul dintre cele mai importante weekend-uri din viața mea. Am început să arunc din bagajul prea-plin, tot ce era în plus și de care nu mai aveam nevoie. Sentimente și emoții de care uitasem de mult, însă ele erau încă acolo. Nu a fost suficient timp pentru o curățenie generală, dar suficient cât să continui călătoria. M-am simțit ca atunci când la sfârșit de zi îți dai jos sutienul. O eliberare divină!

Chiar dacă mai ușor, bagajul era în continuare în cârca mea. Atacurile de panică au început să se rărească, iar când mai aveam câte unul, îmi era mai ușor să mă liniștesc. Sufeream în continuare, însă aveam speranța că există cale de scăpare. Știam de bagajul meu emoțional și știam că mă pot lepăda de el. Așa că mi-am propus să mă eliberez de tot ce nu era necesar.

Am răsturant bagajul plin cu emoții reprimate și m-am așezat în mijlocul lor. Unele mă loveau, altele mă ignorau, unele mă făceau să plâng, altele să urlu de furie. Doar așa am reușit să fac ordine printre ele. Iar cu cât scăpăm de cele inutile, cu atât mă simțeam mai bine. Am început să dorm mai bine, am renunțat la dopurile de urechi, zborurile cu avionul au devenit suportabile (da, înainte mă lua cu rău la orice mică turbulență).

Cu cât mă simțeam mai bine, cu atât îmi doream să ajut și pe alții. Mi-am dorit să pot vindeca și eu câte 300 de oameni într-un weekend, așa cum am simțit pe pielea mea că este posibil. Așa că printre programele de terapie care au fost fundamentale pentru vindecarea mea, am început să mă pregătesc ca și terapeut. 

Am urmat cursuri de coaching iar în 2018 am devenit coach acreditat. Am creat și am facilitat terapii de grup. Am studiat și m-am perfecționat în gestiunea emoțiilor și a relațiilor de cuplu. Am început să practic terapia prin râs, iar între timp am devenit Laughter Yoga Leader. Apoi, în 2022, am descoperit TethaHealing, terapie pe care o aplic cu success în programele mele de vindecare și bunăstare.

Tot în 2022 mi-am asumat în totalitate menirea mea ca și terapeut, așa că am decis să renunț la jobul confortabil din corporație și să mă dedic total vindecării și renașterii sufletelor rănite. 

Deși n-am fost dispusă să fac acest lucru de la bun început, am învățat nu se poate trece peste anxietate. Nu o pot ocoli, nu o pot ignora fără consecințe. Mi-am împăcat socotelile cu anxietatea doar confruntând-o în mod direct. Față în față cu temerile, fricile și grijle ce mă bântuiau. Am descoperit că sunt doar niște monștrii cumpliți care mârâie îngrozitor, dar nu mușcă. Mai mult de atât, sunt prieteni pe care i-am ignorat și n-au vrut decât să mă ajute.

Datorită anxietății și a atacurilor de panică m-am apucat să scriu cărți, să repar inimi suferinde, să împac emoții descătușate. Sunt recunoscătoare durerii ce mi-au cauzat-o pentru că, fără ea, nu ai fi citit aceste rânduri, nu aș fi fost pregătită să te ajut.

Știu ce înseamnă să simți că ești neînțeleasă și neajutorată. Știu cum se simte sentimentul că meriți toată durerea, ca și pedeapsă pentru greșelile pe care le-ai făcut. Și mie mi-a fost teamă să-mi recunosc suferința și să cer ajutor. Pare un efort insurmontabil, dar te asigur că și tu poți fi fericită. Ești lumină și iubire divină!

Dacă te-ai săturat ca frică să-ți controleze viața și ești dispusă să faci tot ceea ce este necesar ca să scapi de durere, te invit să o facem împreună. Nu trebuie să duci singura această luptă, te poți baza pe mine, sunt de partea ta.

Hai să stăm de vorbă, să ne cunoaștem, și să aflăm împreună cum te pot ajuta.